Stefan Lucian

Buna ziua dragi cititori! Fiindca este joi, vorbim astazi despre o personalitate. Si mai concret am ales sa vi-l prezint marele pictor roman Stefan Lucian.

Stefan Luchian s-a nascut la 1 februarie 1868, la Stefanesti, un sat (azi oras) din Botosani, ca fiu al maiorului Dumitru Luchian si al Elenei Chiriacescu. Vocatia viitorului pictor se declara inca din copilarie. El rezista cu incapatanare eforturilor mamei sale de a-l inscrie la scoala militara. In 1873 familia se muta la Bucuresti. Stefan Luchian se inscrie in 1885 la clasa de pictura a Scolii Nationale de Arte Frumoase, pe care o absolva in 1889, obtinand medalia de bronz pentru un Cap de expresie si un Studiu dupa natura. Maestru nedisputat i-a fost, in aceasta perioada de formare, Nicolae Grigorescu, la care Luchian gasi incurajarea, fara sa-i impiedice libera dezvoltare a personalitatii. In toamna anului 1889 pleaca la München, unde studiaza doua semestre la Academia de arte frumoase si executa copii dupa operele lui Correggio si Rembrandt, aflate la Muzeul de arta. Revine in tara in 1890 si participa la prima expozitie a societatii de arta Cercul artistic. Pleaca in anul urmator la Paris, unde studiaza la Academia Julian si cunoaste, in muzee si expozitii, viata artistica pariziana, aflata in acea perioada in plina efervescenta impresionista. Tabloul Ultima cursa de toamna arata influenta evidenta a lui Manet si Degas, dar si ecoul unor predilectii mondene, pe care Luchian va continua sa le aiba pentru o vreme si la Bucuresti.

Revenit la Bucuresti, va fi in 1896 principalul initiator al "Expozitiei artistilor independenti", care se va deschide chiar in fata Salonului Oficial. Se inscrie la concursul pentru ocuparea catedrei de pictura a Scolii de Belle-Arte din Iasi, de la care se retrage insa, protestand impotriva masinatiunilor de culise. In 1900 participa cu doua pasteluri la "Expozitia Universala" de la Paris. In acelasi an apar primele manifestari ale unei afectiuni ale maduvei spinarii, maladie cunoscuta sub numele de Scleroza Multipla, care, dupa ameliorari trecatoare alternand cu noi agravari, il lasa infirm pentru tot restul vietii. Soarta ii este potrivnica, boala si saracia materiala mergand mana in mana. Continua totusi sa lucreze cu frenezie si pana in anul 1915 expune neintrerupt la diverse expozitii. Prezenta eminenta in viata artistica a timpului, Luchian nu cunoaste pentru multa vreme succesul. Astfel, la expozitia sa din1905, singurul cumparator al unui tablou a fost pictorul Grigorescu. Un grup restrans de admiratori si prieteni il aclama, conditia sa materiala continua insa sa fie dintre cele mai precare.

Din 1909 pana la sfarsitul vietii va fi tintuit in fotoliu. Fixase insa in memorie "splendorile scanteietoare" ale peisajului romanesc, pe care il va reda intr-o serie intreaga de opere, adevarate miracole de simplitate si de finete, de sinteza cromatica si arhitecturala a formelor, de colorit stralucit si delicat totodata. Tehnicii uleiului Luchian ii alatura, pentru peisaj si pentru multe dintre naturile moarte cu flori, pastelul, cu care ajunge la o maiestrie neegalata. Fluiditatea contururilor, delicatetea catifelata a petalelor, le-a evocat cel mai bine prin intermediul pastelului. Luchian incepuse sa picteze flori mai dinainte, dar abia din 1908 el isi concentreaza in aceasta directie toata energia creatoare, toata pasiunea pentru natura, toata dragostea pentru viata si pentru frumos. Iata de ce "florile" lui Luchian au acea intensitate aproape dramatica a sentimentului, acea lumina interioara, acea simplitate grava care fac din multe dintre ele - este de ajuns sa mentionam Anemonele - adevarate capodopere.

Luchian a murit la 28 iunie 1916. Catre sfarsitul vietii nu mai putea tine penelul cu degetele paralizate. Punea pe cineva sa i-l lege de incheietura mainii. Astfel se sfarsea, in flacara unei inepuizabile pasiuni pentru arta sa, viata unui pictor.

Iata si cateva dintre lucrarile lui:

Dumnezeu sa va binecuvanteze!

Nicolae Paulescu

Buna ziua dragi cititori! Fiind joi, astazi vorbim despre o personalitate, ci anume Nicolae Constantin Paulescu, care merita toata aprecierea.

Nicolae Constantin Paulescu s-a nascut in data de 8 noiembriein Bucuresti si a murit in data de 19 iulie 1931 tot in capitala. A fost un om de stiinta roman, medic si fiziolog, profesor la Facultatea de Medicina din Bucuresti, ce a contribuit la descoperirea hormonului antidiabetic eliberat de pancreas, numit mai tarziu insulina. „Pancreina” brevetata de Paulescu in aprilie 1922 era un extract apos al omogenizatului tisular de pancreas bovin, purificat partial prin adaugare de acid clorhidric si soda caustica. Acest preparat a fost administrat de Paulescu bolnavilor sai numai sub forma de clisma si nu a avut nici un efect asupra glicemiei. Insulina a fost extrasa si purificata pentru prima oara de biochimistulcanadian James B. Collip in decembrie 1921 prin tratarea omogenizatului tisular de pancreas bovin cu alcool, eter si din nou alcool. Acest extract si-a dovedit eficacitatea in mod spectaculos incepand din ianuarie 1922, cand a fost injectat de Frederick G. Banting bolnavilor de laToronto General Hospital.

Si pana la urma cine a descoperit insulina?

Laguesse in 1893 si Leonid V. Sobolev in 1899 au sugerat ca insulele lui Langerhans (descoperite de acesta in 1869) produc o substanta care controleaza metabolismul carbohidratilor.^[1]. Aceasta substanta a fost numita "insulina" de belgianul Jean de Meyer in 1909. In 1903 John Rennnie si Thomas Fraser au incercat fara succes un tratament oral cu cu extras de cod (care are insulele separate de pancreasul exocrin). In 1904 au incercat injectarea hipodermica la om, dar au renuntat datorita efectelor secundare. In 1906, la Berlin, Georg Zuelzer a aplicat metoda precipitarii proteinelor din extrasul pancreatic cu alcool si a testat acest tratament pe 8 pacienti, constatand eliminarea glicozuriei si cetonuriei, dar au renuntat din nou datorita efectelor secundare. In 1908 Ernest Scott a obtinut reducerea glucozei urinare la 3 caini cu extras de pancreas tratat cu alcool. Efectul hipoglicemiant al unui extract pancreatic injectat intravenos la cainele pancreatectomizat a fost demonstrat de Israel S. Kleiner (1915, 1919). Efectul unui extract pancreatic asupra corpilor cetonici si ureii (substante produse indiabetul zaharat dezechilibrat) a fost demonstrat de Paulescu (1921). Descoperirea unui extract pancreatic eficace in tratamentul diabetuluila om ii apartine lui James B. Collip, care a lucrat sub indrumarea lui John J.R. Macleod la Toronto in 1921.

Nicolae Constantin Paulescu s-a nascut la 8 noiembrie 1869 in Bucuresti pe Calea Mosilor nr. 69, parintii fiind Costache Paulescu, de profesie negustor si Maria Paulescu (nascuta Dan­covici). Nicolae C. Paulescu urmeaza clasele elementare la „Scoala primara de baieti nr. 1, Culoarea de Galben” si, in 1880, se inscrie la „Gimnaziul Mihai Bravul” (Liceul Mihai Viteazul), pe care-l va absolvi in 1888. Inca din anii liceului, a dovedit o deosebita inclinare pentru stiintele naturale, pentru fizica si chimie, precum si pentru limbile straine, clasice si moderne.

Nicolae Paulescu a studiat medicina la Paris, incepand cu anul 1888, obtinand in 1897 titlul de Doctor in Medicina cu teza Recherches sur la structure de la rate (Cercetari asupra structurii splinei). A lucrat in spitalele din Paris, mai intai ca extern la spitalul parizian „Hôtel-Dieu” (1891-1894) in serviciul profesorului Étienne Lancereaux, ilustru clinician si anatomo-patolog, si apoi ca intern (1894-1897) sau ca medic secundar (1897-1900) la spitalul Notre Dame du Perpétuel-Secours, fiind adjunct al profesorului Lancereaux si secretar de redactie al revistei Journal de Médecine Interne.^[4] In anii 1897-1898 a urmat si cursurile de chimie biologica si fiziologie generala la Facultatea de Stiinte din Paris, obtinand in 1899 titlul de Doctor in Stiinte cu lucrarileCercetari experimentale asupra modificarilor ritmului miscarilor respiratorii si cardiace sub influenta diverselor pozitii ale corpului si Cauzele determinante si mecanismul mortii rapide consecutiva trecerii de la pozitia orizontala la cea verticala. In anul 1901, obtine la Universitatea din Paris al doilea doctorat in stiinte cu dizertatia Étude comparative de l'action des chlorures alcalines sur la matière vivante (Studiu comparativ asupra actiunii clorurilor alcaline asupra materiei vii).

In anul 1900 se reintoarce in tara si este numit profesor de Fiziologie la Facultatea de Medicina si Director al Clinicii de Medicina interna de la spitalulSt. Vincent de Paul din Bucuresti.

In anul 1902 isi deschide cursul de Fiziologie cu prelegerea „Generatia spontanee si darwinismul in fata metodei experimentale” iar in 1905 tine trei lectii faimoase („Finalitatea in biologie”, „Materialismul”, „Suflet si Dumnezeu”) ce vor alcatui volumul Notiunile „suflet” si „Dumnezeu” in fiziologie, publicat in acelasi an si reeditat in 1944 si 1999. Conceptiile sale antidarwiniene vor determina o apriga polemica cu Nicolae Leon si Dimitrie Voinov in paginile revistelor Convorbiri literare si Spitalul.

Nicolae Paulescu a desfasurat o remarcabila activitate de cercetare stiintifica in domeniul fiziologiei, privind in special metabolismul glucidelor, patogeneza diabetului zaharat, rolul pancreasului in asimilitia nutritiva, coagularea sangelui, mecanismul mortii subite s.a. In 1906 a elaborat o metoda originala de extirpare a hipofizei la caine pe cale trans-temporala, care ulterior va fi aplicata in chirurgia hipofizei la om.

In sesiunea din 23 iulie 1921 a Societatii de Biologie, Nicolae Paulescu prezinta in patru comunicari rezultatele cercetarilor sale privind actiunea extractului pancreatic in cazurile de diabet, comunicari ce sunt publicate in revista Societatii. Paulescu publica separarea unui principiu activ antidiabetic din pancreas, pe care il denumeste pancreina, si in numarul din 31 august1921 al revistei de specialitate Archives Internationales de Physiologie, revista cu aparitie simultana in Franta si Belgia. In anul 1922, Paulescu obtine, de la Ministerul Industriei si Comertului din Romania, brevetul de inventie nr. 6255 intitulat „Pancreina si procedeul sau de fabricare”. In nici una din publicatii, Nicolae Paulescu nu aminteste de experimentele similare publicate de Israel Kleiner in 1915 si 1919.

Aceste publicatii au precedat cu 8-10 luni anuntarea de catre Fr. Grant Banting si Ch. Herbert Best din Toronto (Canada) a descoperirii insulinei. Bazandu-se pe o traducere incorecta a textului articolelor publicate, Banting si Best neaga influenta rezultatelor la care ajunsese profesorul Paulescu si afirma ca desi Paulescu a demostrat eficacitatea extrasului pancreatic in a reduce cantitatea zaharului sau a ureei din sange a animalelor diabetice, el ar fi declarat ca injectiile nu ar avea efect:

„Paulesco has recently demonstrated the reducing effects of whole gland extract upon the amounts of sugar, ureea and acetone bodies in the blood and urine of diabetic animals. He states that injections into peripheral veins produce no effect and his experiments show that second injections do not produce such marked effect as the first. ”

— Banting FG & Best CH.,  Journal of Laboratory and Clinical Medecine, 1922

Comitetul de acordare a Premiului Nobel pentru Fiziologie sau Medicina din anul 1923 ii recompenseaza pe Frederick G. Banting si John Macleod [2]pentru demonstrarea primului tratament eficace pentru diabet la om.

Raspunzand campaniei internationale initiata de fiziologul scotian Ian Murray, profesorul A.W.K. Tiselius, vicepresedinte al Fundatiei Nobel, recunoaste in 1969 meritele lui Nicolae Paulescu in descoperirea tratamentului antidiabetic, exprimandu-si speranta ca „opera de pionerat” a lui Paulescu va fi elogiata cum se cuvine de forurile stiintifice internationale. In cartea The Priority of N.C. Paulescu in the Discovery of Insulin, publicata in 1976 profesorul Ioan Pavel a prezentat documente incontestabile care atesta meritele lui Paulescu.

In anul 1990, Nicolae Paulescu a fost numit post mortem membru al Academiei Romane.

Articolul de astazi, poate ca a fost putin cam lung, dar cu siguranta a meritat.

Dumnezeu sa va binecuvanteze!

I.C. Bratianu

Buna ziua dragi cititori! Astazi este o frumoasa zi de joi si asa cum v-ati obisnuit probabil vom avea parte de o personalitate in scurta prezentare din aceasta zi.

Ion C. Bratianu s-a nascut in Pitesti la data de 2 iunie 1821 si a murit in satul Florica din judetul Arges la data de 16 mai 1891. A fost un om politic roman, fratele lui Dumitru C. Bratianu. A urmat cursurile primare la Pitesti avandu-l ca dascal pe Nicolae Simonide. A intrat in armata munteana in 1838 si a vizitat Parisul pentru a studia. Intors in Muntenia, a luat parte, impreuna cu prietenul sau, C.A. Rosetti si alti politicieni proeminenti, la rebeliunea romana din 1848, fiind prefect al politiei in guvernul provizoriu al acelui an.

Dupa restaurarea ruseasca si otomana, la putin timp dupa aceea, s-a mutat in exil, refugiindu-se la Paris, dorind sa influenteze opinia publica franceza in favoarea uniunii propuse si autonomia principatelor dunarene.

A fost initiat in francmasonerie ca si fratele sau, Dumitru Bratianu in 1846 la Paris, in Loja Ateneul Strainilor, dupa care se afiliaza Lojii Trandafirul Perfectei Taceri, in care i se acorda, la 14 iulie 1847, gradul de Maestru. In 1848 era afiliat Lojii bucurestene Fratia, apoi se reintoarce la Paris, unde va fi arestat dupa cativa ani pentru participare la atentatul impotriva lui Napoleon al III-lea. Se intoarce la Bucuresti si fondeaza, in 1857, alaturi de alti frati reveniti si ei din exil, Loja Steaua Dunarii. ^[1]

In timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), Bratianu a fost un lider liberal proeminent. A asistat in1866 la demiterea lui Cuza si la alegerea Printului Carol I al Romaniei, sub domnia caruia a avut mai multe mandate ministeriale in urmatorii patru ani. A fost arestat pentru complicitate in revolutia din 1870, dar eliberat la scurt timp.

In 1876, ajutat de Constantin A. Rosetti, a format un cabinet liberal, care a ramas la putere pana in 1888, fiind ministru in timpul Razboiul Ruso-Turc din 1877, Congresului de la Berlin, formarea Regatului Roman, revizuirea constitutiei si alte reforme.

Dupa 1883, Bratianu a fost singurul lider al liberalilor, cu ajutorul lui C.A. Rosetti, prietenul si aliatul politic al sau timp de aproape patruzeci de ani.

In afara de a fi un politician important al Romaniei in timpul anilor critici 1876–1888, Ion C. Bratianu fost si scriitor. Pamfletele sale politice in franceza: Mémoire sur l'empire d'Autriche dans la question d'Orient (1855), Réflexions sur la situation (1856), Mémoire sur la situation de la Moldavie depuis le traité de Paris (1857) si La Question religieuse en Roumanie (1866) au fost bine primite la Paris.

A avut opt copii impreuna cu Pia Bratianu: Florica, disparuta la numai 3 ani, Sabina (1863-1941, casatorita cu doctorul Constantin Cantacuzino), Ion (1864-1927, de cinci ori prim-ministru, cel mai mare om politic si de stat al Romaniei), Constantin (1867-1950, inginer constructor si agronom, ultimul presedinte al PNL), Vintila (1867-1930, prim-ministru, primar modernizator al Capitalei, Maria (1868-1945, mama poetului Ion Pillat), Tatiana (1870-1940) si Pia (1872-1946, casatorita Alimanesteanu).

Va astept si maine pentru a va prezenta un articol din lumea sportului.

Dumnezeu sa va binecuvanteze!

Pantelimon Halippa

Buna ziua dragi cititori! Astazi va voi prezenta o personalitate importata pentru Romania. Aproape ca nu e cineva care sa nu fi auzit in Romania si mai cu precadere in Bucuresti de Pantelimon. Insa cati dintre dumneavoastra sti despre Pantelimon Halippa?

Pantelimon Halippa sau Pan Halippa s-a nascut la 1 august 1883 in Cubolta, judetul Soroca si a murit in data de 30 aprilie 1979, in Bucuresti. El a fost un publicist si om politic roman basarabean, unul dintre cei mai importanti militanti pentru afirmarea spiritului romanesc in Basarabia si pentru unirea acestei provincii cu Romania. A fost presedintele Sfatului Tarii care a votat unirea in 1918. A ocupat functii de ministru in diferite guverne. A fost persecutat politic de regimul comunist si inchis la Sighet. Membru corespondent al Academiei Romane exclus in 1948, repus in drepturi in 1990.

A urmat scoala primara in satul natal, la Cubolta, apoi cursurile Scolii Spirituale din Edinet si ale Seminarului Teologic din Chisinau. Dupa ce a absolvit seminarul in 1904, s-a inscris la Facultatea de Fizica si Matematica a Universitatii din Dorpat (astazi Tartu, Estonia). Un an mai tarziu a izbucnit revolutia si Halippa s-a vazut nevoit sa renunte la studii. Revenit la Chisinau, s-a apropiat de tinerii intelectuali romani, colaborand la „revista Basarabia”, prima publicatie romana a epocii, in paginile careia a tiparit imnul revolutionar Desteapta-te, romane, fapt pentru care a fost urmarit de autoritatile tariste.

S-a refugiat la Iasi si s-a inscris la facultatea de litere si filosofie, a carei cursuri le-a urmat intre 1908 si 1912. In aceasta perioada a colaborat la revista „Viata romaneasca”, in care a publicat “Scrisorile din Basarabia”. In 1908 a tiparit la Chisinau, cu caractere chirilice, „Pilde si novele”, prima carte literara din Basarabia, iar in 1912 lucrarea „Basarabia, schita geografica”. Revenit la Chisinau in 1913, publica impreuna cu Nicolae Alexandri si cu ajutorul lui Vasile Stroescu, ziarul „Cuvant moldovenesc”, al carui director a fost. In scrierile sale, Halippa nu a contenit sa militeze pentru unirea Basarabiei cu Romania.

Activitatea sa politica s-a intensificat, iar in 1917 a infiintat Partidul National Moldovenesc. Anul 1918 l-a gasit pe Halippa in fruntea curentului pro-unire, drept pentru care a fost ales vicepresedinte, apoi presedinte al Sfatului Tarii, adunarea care la 27 martie 1918, a votat Unirea Basarabiei cu Romania. A participat si la adunarile de la Cernauti si de la Alba-Iulia care au proclamat Unirea Bucovinei si, respectiv, a Transilvaniei cu Romania.

Dupa 1918 a detinut mai multe functii: ministru, secretar de stat pentru Basarabia (1919-1920), ministru al Lucrarilor Publice (1927), ministru al Lucrarilor Publice si Comunicatiilor (1930), ministru ad-interim la Ministerele Muncii, Sanatatii si Ocrotirii Sociale (1930), ministru secretar de stat (1928-1930, 1932, 1932-1933), senator si deputat in Parlament (1918-1934), urmarind constant propasirea culturala a Basarabiei.

In anul 1923 devine membru emerit al Suveranului Sanctuar al Romaniei si, in acelasi an, la 29 decembrie, reprezenta Loja Libertatea, din Chisinau, la Conventul anual al Marii Loji Nationale din Romania (MLNR). In 1925 a facut parte din Comisia de relatii externe a MLNR. A mai indeplinit si functia de garant de amicitie in tara noastra al Supremului Consiliu de grad 33 din Santo Domingo.^[1]

Pantelimon Halippa a fost intemeietorul Universitatii Populare din Chisinau (1917), al Conservatorului Moldovenesc, al Societatii Scriitorilor si Publicistilor Basarabeni, al Societatii de Editura si Librarie “Luceafarul” din Chisinau (1940). In 1932 a editat si a condus revista “Viata Basarabiei” si ziarul cotidian omonim.

In 1950 a fost arestat si inchis, fara a fi judecat, la Sighetu Marmatiei, dupa doi ani fiind predat NKVD-ului, dus la Chisinau, judecat si condamnat la 25 de ani de munca fortata in Siberia. A fost mutat la inchisoarea de la Aiud, unde a fost retinut pana in 1957. A murit la 95 de ani in Bucuresti, in casa de pe strada Al. Donici nr. 32.

A scris peste 280 poezii, articole, schite, traduceri, memorii, reusind sa editeze in timpul vietii doar un singur volum, Flori de parloaga (1921, Iasi), prefatat de Mihail Sadoveanu. A scris si cateva studii istorice: Bessarabia doprisoedinenia k Rossii (1914), Basarabia sub imparatul Aleksandr I (1812-1825), B. P. Hasdeu” (1939). Postum i se publica in revista „Patrimoniu” din Chisinau Povestea vietii mele (1990) si un volum de publicistica (2001). In colaborare a mai semnat si cartea Testament pentru urmasi (1991). Membru corespondent al Academiei Romane (1918). Exclus in 1948, Halippa a fost repus in drepturi in 1990 ca membru corespondent al Academiei Romane.

Cam atat pentru azi. Sa aveti o zi buna si binecuvantata!

Horia Hulubei

Buna ziua! Fiindca este joi, astazi va voi prezenta o personalitate a Romaniei din sfera oamenilor de stiinta.

Horia Hulubei (n. 15 noiembrie 1896, Iasi - d. 22 noiembrie 1972, Bucuresti) a fost un fizician roman, membru titular al Academiei Romane.

Studiile superioare, pe care le incepuse in 1915, la terminarea liceului, sunt intrerupte de intrarea in razboi a Romaniei. El lupta pe front ca infanterist in Romania, luand parte la glorioasa batalie de la Marasesti si apoi ca aviator in Franta, in cadrul unui grup de tineri recrutat de seful misiunii militare franceze in Romania, generalul Berthelot, fiind ranit si decorat.

Dupa terminarea Primului Razboi Mondial isi reia studiile, iar la terminarea lor se dedica invatamantului, devenind pe rand, preparator, apoi asistent la catedra de chimie fizica a Universitatii din Iasi. Din dorinta de a fi in contact cu cei mai reprezentativi savanti ai vremii, desfasoara o activitate de cercetare si in Laboratorul de Chimie Fizica de la Sorbona, Paris, laborator condus in acea perioada de renumitul savant Jean Perrin — lucrand aici, cu intreruperi, in perioada anilor 1927— 1938.

In 1933, isi ia doctoratul in fizica la Paris, ajungand chiar director de cercetari la Universitatea din Paris. Horia Hulubei activeaza sustinut in tara, fiind, pe rind, conferentiar, profesor, la universitatile din Iasi si apoi Bucuresti, unde, pe langa intensa munca de cercetare stiintifica, are o foarte bogata activitate de cercetare si organizare a Institutului de Fizica, creat in 1948 si pe care il conduce pana in anul 1965, cand trece la conducerea Institutului de Fizica Atomica, atunci nou creat.

Horia Hulubei are meritul de a fi format generatii intregi de specialisti in fizica atomica si nucleara. In acelasi timp, el s-a distins si prin importante descoperiri stiintifice. Astfel, a obtinut — primul in lume — spectre de raze X in gaze. In acest scop, el si-a construit un spectrometru special, de conceptie proprie. Savantul roman are contributii importante si in fizica neutronilor, in studiul elementelor transuraniene, in studiul reactiilor nucleare, mai ales in ce priveste interactiile nucleare la energii joase, medii si inalte. A studiat, de asemenea, dezintegrarea mezonilor.

Pentru meritele sale cu totul remarcabile, Horia Hulubei a primit numeroase distinctii stiintifice atat din tara cat si din strainatate, fiind, in acelasi timp, membru a numeroase academii si societati stiintifice de prestigiu, nationale si internationale; a fost ales in 1937 membru corespondent al Academiei Romane, iar in 1955 membru titular al Academiei R.P.R. „Una dintre satisfactiile mele cele mai mari — a declarat el — este ca, prin infiintarea Institutului de Fizica Atomica, s-a realizat posibilitatea de a se creste in tara cadre de fizicieni eminenti — dintre care multi au lucrari deja cunoscute in lume, aducand prestigiu stiintei romanesti si asigurand schimbul de maine in acest sector. Ei realizeaza un aport insemnat, pentru economia tarii, prin lucrarile lor.”

Si iata cum Romania a dovedit prin inca un om ca poate oferi ceva deosebit.

Dumnezeu sa va binecuvanteze!

Sergiu Nicolaescu

Buna ziua dragi cititori. Desi ieri nu am avut o postare asta nu inseamna ca nu se poate recupera si tocmai asta fac acum. Prin urmare, astazi voi prezenta mai intai o personalitate dintre romani, urmand ca mai tarziu sa fac si postarea legata de sport.

Vom vorbi asadar pe scurt despre unul dintre cei mai buni regizori pe care i-a cunoscut Romania, dupa parerea mea, ci anume: Sergiu Nicolaescu.

Sergiu Florin Nicolaescu (n. 13 aprilie 1930, orasul Targu Jiu) este un regizor, actor si politician roman dupa 1989. A devenit cunoscut prin filme ca Dacii (1966), Mihai Viteazul (1970).

Sergiu Nicolaescu s-a nascut la Tarziu, dar la varsta de cinci ani, parintii sai au parasit orasul si s-au stabilit la Timisoara. Sergiu Nicolaescu a absolvit Universitatea Politehnica Bucuresti ca inginer mecanic, iar dupa absolvire a inceput sa lucreze la filmari combinate in cadrul Studioului cinematografic Alexandru Sahia, specializat in filme documentare si jurmale de actualitati. A jucat in multe filme: Supravietuitorul, Cu mainile curate, Pistruiatul.

Pe partea de politica, pe scurt am putea spune ca in perioada comunista, Sergiu Nicolaescu a fost un apropiat al regimului Nicolae Ceausescu, iar dupa revolutia romana din 1989, in care a fost implicat, Sergiu Nicolaescu a sustinut Frontul Salvarii Nationale, fiind ales in repetate randuri senator pe listele acestei formatiuni politice, iar apoi al PDSR. La initiativa sa, s-a infiintat Comisia Senatoriala de cercetare a evenimentelor din decembrie 1989, initial condusa de dansul iar ulterior de Valentin Corneliu Gabrielescu. A scris mai multe carti referitoare la revolutia din 1989. In 2004 a fost numit de Ion Iliescu membru in Colegiul National al Institutului Revolutiei Romane. Sergiu Nicolaescu a fost ales in Senat in legislaturile 1990 - 1992, 1992 - 1996, 1996 - 2000, 2000 - 2004, 2008 - prezent.

A publicat cartile: „Revolutia. Inceputul adevarului”, „Un senator acuza”, „Sergiu Nicolaescu acuza”, „Cartea revolutiei romane decembrie ’89”, „Recviem pentru adevar”, „Lupta pentru putere. Decembrie ’89”, „Destin si film. Destainuirile unui cineast”, „Mamaliga a explodat. Decembrie 1989”. La capitolul fime a facut de toate; a regizat, a scris scenarii si a jucat ca actor. Cateva dintre filme la care a lucrar si mi-au placut foarte mult sunt: „Orient Express”, „Pentru patrie”, „Nea Marin miliardar”.

Cam atat pentru moment. Dumnezeu sa va binecuvanteze!

Dimitrie Sturdza

Buna ziua si bun venit din nou pe blog!

Astazi, ca sa nu credeti ca sunt total impotriva politicienilor, va voi da ca exemplu pe unul dintre ei.

Dimitrie Alexandru Sturdza - pe numele sau complet Dimitrie Alexandru Sturdza-Miclausanu - (n. 10 martie 1833, Miclauseni, judetul Iasi — d. 8 octombrie 1914, Bucuresti) a fost un academician, om politic roman si de 4 ori prim-ministru al Romaniei intre anii 1895 - 1909. A fost, de asemenea, Presedintele Academiei Romane intre anii 1882 - 1884.

Educat la Academia Mihaileana, si-a continuat studiile in Germania, unde a luat parte la miscarile politice ale vremii. Ulterior, a devenit secretar particular al lui Alexandru Ioan Cuza. Dupa aceea, s-a intors impotriva lui Cuza, devenind membru in guvernul liberal al lui Ion Bratianu.

In 1899 a fost ales lider al partidului ca succesor al lui Ion Bratianu. In aceasta calitate a fost ales de patru ori prim-ministru. Desi un om cu mare capacitate de munca, era reprezentantul al celui mai stramt nationalism si dispretuia tot ce era "strain", facand astfel foarte mult pentru a intarzia dezvoltarea politica si industriala a tarii sale.

A fost numit secretar permanent al Academiei Romane, devenind o autoritate recunoscuta in numismatica romaneasca. Ca secretar al academiei, a asistat publicarea colectiilor de documente istorice facute de Constantin Hurmuzachi (30 de volume, Bucuresti, 1876 - 1897), precum si alte acte si documente in afara de pamflete politice minore.

A fost fiul lui Mihail Sturdza, a fost numit hatman al militiei pamantene si s-a casatorit cu Catrina Sturdza, o ruda mai indepartata din ramura sturdzestilor de la Barlad. Au avut trei copii: Mihai, Grigore si Maria.

Baiatul lui, Mihail D. Sturdza s-a casatorit cu Olga Mavrocordat, cu care a avut doi baieti: Dimitrie M. Sturdza si Gheorghe M. Sturdza, tatal printului Dimitrie Sturdza.

Dumnezeu sa va binecuvanteze pe toti!

Mircea Eliade

Buna ziua dragi cititori, iubitori ai lecturii de calitate si ai culturii!

Astazi va invit la cateva randuri despre un roman ce a avut o activitate culturala emblematica. Mircea Eliade este unul dintre acei romani care ne fac mare cinste in lume si care este recunoscut peste hotare, cel putin in America, poate chiar mai bine decat in tara noastra. Tocmai de aceea am ales ca astazi, spre a ne mai spala din aceasta rusine, sa o dedic acestei mari personalitati.

Mircea Eliade a venit pe lume in data de 13 martie 1907 si a parasit-o in data de 22 aprilie 1986. El a fost istoric al religiilor, scriitor de fictiune, filozof si profesor la Universitatea din Chicago, unde a fost chiar titular al catedrei de istoria religiilor si onorat cu titlul de Distinguished Service Professor. Intreaga lui opera poate fi stransa in peste 80 de volume, cuprinzand 30 de volume stiintifice, opere literare si si eseuri filozofice, traduse in 18 limbi, si a circa 1200 de articole si recenzii cu o tematica extrem de diversificata, foarte bine documentate. Si toate acestea fara a pune la socoteala si jurnalele sale intime si manuscrisele inedite.

Eliade prezinta un interes deosebit inca din copilarie pentru studii, citind cu pasiune, in ciuda tatalui sau care era ingrijorat de faptul ca-si pune vederea in pericol si asa destul de slaba. El citeste cu pasiune, unul dintre autorii lui preferati fiind Honore Balzac. De asemenea parcurge nuvelele lui Giovanni Papini si studiile social-antropologice ale lui James George Frazer. Il atrage si filozofia, studiind lucrarile lui Vasile Conta, Marcus Aurelius si Epictet, dar si istoria, studiind in special lucrarile lui Niolae Iorga si Bogdan Petriceicu Hasdeu. Mircea Eliade invata astfel limbile italiana si engleza. In particular incepe sa invete si persana si ebraica.

Cu asa interes pentru studiu, Mircea Eliade s-a facut remarca inca de la 14 ani, cand deja scria articole despre entomologie. Mai apoi, in 1925 scrie primul sau roman, volum autobiografic, intitulat: „Romanul adolescentului miop”. Iar patru ani mai tarziu deja isi termina cel de-al doilea roman, care vine ca o continuare la primul, „Gaudeamus”, unde apare si profesorul lui Nae Ionescu, care avea sa aiba o influenta decisiva asupra carierei sale, oferindu-i un post in redactia ziarului „Cuvantul”.

Dorind sa-si largeasca orizontul intelectual dincolo de cultura franceza, pe atunci dominanta in Romania, Eliade invata limba italiana si cu ocazia unor calatorii in Italia ii cunoaste personal pe Giovanni Papini și pe Vittorio Macchioro, care avea publicatii in domeniul istoriei religiilor. O indiscretie a tanarului Eliade, care publica un interviu luat lui Macchioro, mentionand unele remarci amare ale acestuia asupra regimului lui Mussolini, i-au provocat acestuia neplaceri. In 1929 isi ia licenta cu o teza despre filozofia italiana in timpul Renasterii.

Dupa cultura italiana, filozofia indiana devine a doua pasiune a lui Mircea Eliade. Obtinand o bursa particulara, incepe sa studieze limba sanscrita si Yoga cu Surendranath Dasgupta, in Calcutta. Intors la Bucuresti, isi da doctoratul in filozofie cu o dizertatie despre Yoga. In 1933 capata mare popularitate romanul Maitreyi, bazat pe experienta din India si pe date autobiografice. Intre 1932 și 1943 publica mai multe volume de proza literara, eseuri si lucrari stiintifice.

De la inceputul anilor ’30, Eliade a imbratisat ideologia miscarii legionare, fapt pentru care a avut de suferit, fiind inchis o scurta perioada, de catre membrii Garzii de Fier, campanie autorizata de Carol al II-lea.

Incepand din 1957, Mircea Eliade se stabileste la Chicago, ca profesor de istorie comparata a religiilor la Universitatea "Loyola". Reputasia sa creste cu fiecare an si cu fiecare noua lucrare aparuta, devine membru in institutii ilustre, primeste mai multe doctorate honoris causa.

Ca istoric al religiilor, Mircea Eliade a pus accentul asupra conceptului de spatiu si timp sacru. Spatiul sacru este in conceptia lui Eliade centrul universului, pe cand timpul sacru este o repetitie a elementelor de la originea lumii, lumea considerata ca "orizontul" unui anume grup religios. In aceasta conceptie fiintele umane arhaice erau orientate in timp si spatiu, cele moderne ar fi dezorientate. Dar si in omul modern ar exista o dimensiune ascunsa, subconstienta, guvernata de prezenta secreta a unor profunde simboluri religioase. Catedra de Istoria Religiilor de la Universitatea din Chicago ii poarta numele, ca dovada a vastei sale contributii la literatura specializata din acest domeniu. La catedra i-a urmat prof. Wendy Doniger. In ultimii ani de viata, in ciuda serioaselor probleme de sanatate, Eliade a continuat sa lucreze editand cele 18 volume de enciclopedia religiilor, adunand contributii pentru ultimul volum de istoria credintelor si proiectand un compendiu al lucrarilor sale de istoria religiilor care sa apara sub forma unui mic dictionar. Mircea Eliade a murit la varsta de 79 de ani, pe 22 aprilie 1986, la Chicago, fiind incinerat a doua zi.

Pentru a cunoaste mai multe despre acest om, va sugerez sa-i cititi macar cateva lucrari.

Dumnezeu sa va binecuvanteze!